Skip to main content

„Când ea s-a născut, nimeni nu a explicat nimic”. Cum serviciul „Echipa mobilă” ajută familiile persoanelor cu dizabilități

Caushani 026 1 scaled

  • Consolidarea Instituțiilor & guvernarea bună
  • Guvernarea, supremația legii și drepturile omului
  • Mobilitate & contacte interpersonale
  • Sănătate

Cu mai mult de un an în urmă, în Moldova, a apărut un nou serviciu social „pe roți”. Conform concepției proiectului, echipele mobile formate din psihologi, kinetoterapeuți și asistenți sociali trebuie să viziteze familiile în care sunt persoane cu dizabilități și să-i ajute să locuiască împreună, să se dezvolte și să-și rezolve problemele cotidiene. NM a fost în unul din cinci raioane în care, în prezent, funcționează un astfel de serviciu, și a aflat, cum s-a schimbat, timp de un an, viața celor care au beneficiat de serviciile acestei echipe.

Cabinetul echipei mobile din Căușeni se află în aceeași clădire cu procuratura locală. Însă colaboratorii serviciului nu prea au cum să stea mult timp acolo. Patru din cele cinci zile de lucru ale „echipei mobile” se desfășoară pe drum.

Cristina Ciubuc, șeful Serviciului social local, ne informează că e imposibil să fie incluse în proiect toate familiile din raion, în care sunt persoane cu dizabilități. La recepționarea cererilor, sunt selectați cei care locuiesc în satele îndepărtate de Căușeni, unde nu sunt policlinici, medici, asistenți sociali.

Pe lângă șofer, de regulă, la drum se pornesc încă trei persoane – asistentul social, psihologul și kinetoterapeutul. La fiecare familie cu care lucrează echipa mobilă, specialiștii vin de două ori pe lună.

Taraclia

Prima stație – satul Taraclia, la 24 km de Căușeni. Pe tot parcursul ultimului an, echipa mobilă a venit aici la familia Oprea. Vlada, cea mai mică dintre cei trei copii, are sindromul Down.

„Când ea s-a născut, nimeni nu a explicat nimic. Au spus: copilul este bolnav și are nevoie de masaj, și atât”, își amintește Nadejda, mama fetei. De atunci, ea se străduie să ducă fata la medicii din Chișinău. „La noi, la Căușeni, medicii m-au sfătuit încă de la început s-o dau la internat, pentru că ea este „bolnavă””, povestește femeia.

În trei ani, Vlada a suportat deja două intervenții chirurgicale – pe cord și pe coloană, din cauza afecțiunilor asociate sindromului. Mama este nevoită să fie mereu alături de ea. Tata, dimpotrivă, rareori este acasă: din cauza că nu are un serviciu în raion, el adesea este nevoit să plece la muncă peste hotare, pentru a-și întreține familia. Nadejda rămâne singură cu trei copii. Cel mai mare dintre ei are 10 ani.

Psihologul și kinetoterapeutul din echipa mobilă s-au ocupat, întregul an, cu Vlada, ajutând-o să-și dezvolte abilitățile motorii. Însă psihologul Cristina Moisei spune că cea mai mare problemă a Vladei este acum vederea slabă. Din cauza că, practic, nu vede, Vlada se teme să meargă, deși ar putea, și obosește foarte repede – obosesc ochii.

Cu mașina echipei mobile, Vlada și mama sa au fost duse la Chișinău de două ori, la centrul pentru peroanele cu vedere slabă Low Vision, unde fetiței i-au fost aleși, gratuit, ochelari speciali. Primi ochelari nu prea au îmbunătățit situația, iar cu cea de-a doua pereche, Vlada a început să reacționeze mai bine la cele din jur.

Eleonora Barcari, asistent social al echipei mobile, menționează că mama Vladei încă nu a reușit să obțină statutul de asistent personal pentru fiică: „Este un rând foarte mare și de obicei, comisia selectează cazurile cele mai dificile”. Un asemenea statut i-ar oferi Nadejdei posibilitatea de a primi salariu pentru îngrijirea fiicei, fără a i se întrerupe stagiul.

Echipa mobilă nu are dreptul să ajute una și aceeași familie mai mult de un an consecutiv. Mai departe, de dezvoltarea Vladei va fi nevoită să se ocupe mama, de una singură. Întrebată ce intenționează să facă mai departe și la care specialiști se va adresa, Nadejda răspunde dezorientată: „Dar unde, la cine să merg?”. Psihologul îi șoptește: încercați să vă plimbați măcar câte o jumătate de oră pe zi, elaborați pentru ea o hartă vizuală cu orarul zilei, continuați să-i dezvoltați motorica.

Baimaclia

Luându-și rămas bun de la Nadejda și Vlada și lăsându-le câteva dintre jucăriile terapeutice, echipa mobilă se îndreaptă spre satul vecin, Baimaclia. Acolo trăiește Diana Leu, împreună cu două fiice. Până la casa lor nu există drum asfaltat. Automobilul serviciului mobil merge prin pietriș până la poartă.

Cea mai mică din cele două fete ale familiei – Ecaterina – suferă de hidrocefalie. Ea nu poate, de sine stătător, nici să șadă, nici să se miște, nu vorbește și vede foarte rău. Catiușa – așa cum o numește mama – descoperă lumea cu ajutorul auzului și prin pipăit. Tatăl fetiței, aflând despre diagnostic, a părăsit familia.

„Nu știu ce-i cu soțul, nu aud nimic despre el. Soacra plătește pensia alimentară, nu ne plângem de asta”, povestește Diana. În general, ea nu s-a obișnuit să se plângă. După divorț, împreună cu fiicele, a fost nevoită să se mute în vechea casă a buneilor. În acel moment, casa era practic nelocuibilă.

Timp îndelungat, toate trei au fost nevoite să se înghesuie într-o cameră mică, ce servea și ca bucătărie. Tot acolo, fiica mai mare, Mașa, își făcea și temele. Părinții Dianei au ajutat-o să facă reparație și să pregătească încă o cameră. Ea speră că acum, în timpul iernii, nu va fi frig și Catiușa nu va mai răci atât de des.

Femeia recunoaște că mai devreme, își ajuta fiica, bazându-se pe instincte și intuiție. „Acum, mi-au arătat cum se face corect masajul și ce mai trebuie să fac. Și încet-încet, noi ne învățăm. Ea mă simte pe mine, iar eu – pe ea”, vorbește Diana despre rezultatele muncii sale cu echipa mobilă. Ea spune că după masaj, Catiușa devine mai activă și reacționează mai bine la cele din jur. Drept confirmare a afirmațiilor sale, copilul zâmbește.

Pe lângă pensia alimentară de la fostul soț, Diana mai primește lunar îndemnizație socială pentru invaliditate – în jur de 600 de lei lunar. „E bine și atât, măcar pentru scutece ne ajung. E mai rău când nu e nimic”, menționează ea ca printre altele.

Anul trecut, datorită ajutorului acordat de asistentul social din echipa mobilă, a reușit să obțină ajutor  material din partea consiliului raional Căușeni: în locuință au apărut o mașină de spălat semi-automat și lemne. Diana speră că în curând, va reuși să găsească pentru Catiușa un cărucior special. Acum, ea este scoasă la plimbare într-un cărucior obișnuit, pentru copii, însă acesta nu poate fi utilizat mult timp: copilul încape în el doar strângându-și picioarele și obosește repede.

Dianei i-a mers mai mult decât familiei din satul vecin. Ea a reușit să obțină statutul de asistent personal. După plata impozitelor, salariul ei constituie aproximativ 1100 lei lunar. Mama nu are de gând să dispere.

„La Căușeni, medicii spun în permanență: „Pregătiți-vă de ce-i mai rău”. Dar eu dimpotrivă, văd schimbări spre bine – Catiușa este veselă, se simte mai bine, se îmbolnăvește mai rar, se dezvoltă. Medicul iar: „Nu, nu trebuie speranțe mari”. Dar copilul simte tot și dacă tu crezi, el luptă pentru viață. Dacă mama nu crede, cine va crede în el?”, se întreabă Diana.

„Noi suntem o punte de trecere la nivelul următor”

În prezent, în Moldova, funcționează cinci echipe mobile. Pe lângă cea de la Căușeni, astfel de servicii funcționează în Găgăuzia, Ștefan Vodă, Tiraspol și Slobozia. Acestea au fost înființate în anul 2017, cu susținerea financiară a Uniunii Europene, în cadrul proiectului „Servicii sociale adresate persoanelor cu dizabilități pentru susținerea măsurilor de promovare a încrederii între ambele maluri ale Nistrului”. Datorită proiectului, a fost posibilă utilarea biroului, angajarea și instruirea specialiștilor, procurarea automobilelor pentru vizitarea familiilor.

Din a doua jumătate a anului 2018, activitatea echipelor mobile este deja asigurată de autoritățile locale: cheltuielile serviciului vor fi acoperite din bugetele raionale. „Echipele mobile” au fost înființate acolo unde până la aceasta, practic, nu erau servicii sociale pentru persoanele cu dizabilități.

„Sarcina noastră este de a îmbunătăți calitatea vieții, pentru a nu admite marginalizarea sau izolarea lor în instituții speciale. Cel mai adesea, persoanele cu dizabilități din Moldova stau acasă, nimeni nu le vede, părinții se intimidează”, precizează Cristina Ciubuc, șeful servciului social de la Căușeni. Ea menționează că adesea, medicii de familie din sate nu știu că în sectorul lor sunt persoane cu necesități speciale.

Membrii echipelor mobile îi ajută pe pacienții lor să capete abilități pentru viața de zi cu zi, iar pe părinții acestora îi învață cum să lucreze corect cu copilul și să-l dezvolte în continuare. Fără această colaborare, susține Ciubuc, nu poți aștepta succese.

„Uneori, părinții nici nu observă că copilul începe să simtă ceva ori să audă, să studieze spațiul din jurul său. Ei pur și simplu se împacă cu gândul că copilul lor e bolnav și pur și simplu îl lasă culcat – ca pe o plantă, ca pe o legumă – și nu-l ajută să se dezvolte. Sarcina noastră este de a-i susține și de a-i convinge că, cu cât mai mult investești, cu atât mai vizibile sunt rezultatele”, menționează psihologul Cristina Moisei. În acest an, datorită „echipei mobile”, o mamă a renunțat la ideea de a-și da copilul la internat.

Acest serviciu oferă sprijin în soluționarea unor probleme care, la prima vedere, par mai simple. Eleonora Barcari, asistent social, susține că anul trecut, pentru cinci pacienți, a fost posibilă obținerea sprijinului financiar din partea consiliului raional, iar trei familii au fost ajutate să pregătească setul de documente pentru a beneficia de ajutor social. Unul dintre pacienții serviciului a obținut pașaport, pentru prima dată în viață: până la aceasta, mama sa credea că dacă el nu iese din casă, nu are nevoie de documente. Altul a fost ajutat să ajungă la un sanatoriu pentru tratament, iar pe unii, „echipa mobilă” i-a transportat gratuit, cu mașina sa, la Centrul Low Vision din capitală. În cazuri particulare, din mijloacele financiare ale serviciului sunt procurate medicamentele necesare.

„Părinții au nevoie de un anumit imbold și control, pentru a înțelege ce trebuie să facă și pentru a putea să-l dezvolte mai departe pe copilul lor. Noi suntem o punte de trecere la nivelul următor”, precizează Cristina Ciubuc.

Conform regulamentului, echipa mobilă poate lucra cu o familie nu mai mult de un an consecutiv. Timp de un an, de serviciile echipei pot beneficia doar 25 de familii selectate în baza cererilor.

Conform datelor echipei mobile locale, doar în raionul Căușeni trăiesc, astăzi, aproximativ 350 de copii cu dizabilități și vreo 2800 de maturi. În timpul apropiat, echipa mobilă din Căușeni va începe să lucreze cu încă 15 familii noi, din alte localități ale raionului.

„Noi îi ajutăm pe părinți să accepte situația în care ei se află, dar, totodată, să nu lase mâinile în jos și să lupte”, concluzionează asistentul social al echipei, Eleonora Barcari.

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului. Anul acesta, Declarația marchează 70 de ani de la adoptare. Printre drepturile fundamentale din Declarație, există dreptul la un nivel de viață decent. În prima parte a articolului 25 al Declarației se menționează: „Orice persoană are dreptul la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății sale, bunăstării proprii și a familiei, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare, are dreptul la asigurare în caz de șomaj, de boală, de invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în alte cazuri de pierdere a  mijloacelor de subzistență care urmare a unor împrejurări independente de voința sa”.

Autor: Olga Gnatcova

Social Services for persons with disabilities to increase the confidence between the both banks of the Nistru river” project.

Articol publicat de „Newsmaker” în Rusă și Română